Repere ale sănătății mintale

Sănătatea mintală este o componentă esențială a bunăstării noastre generale și a calității vieții. Tot mai mult auzim vorbindu-se despre burnout, stres, dependențe, anxietate sau depresie. Dar care sunt acele repere, transversale am putea zice, ale sănătății mintale? Cum arată, mai exact, o viață trăită mai bine?

Iată câteva repere privind principalele atribute pe care este necesar să le aibă o perosană pentru a experimenta o viață sănătoasă din punct de vedere psihologic.

Sentimentul de siguranță și încredere în lume

Un prim reper se referă la sentimentul de siguranță pe care îl experimentăm în relație cu lumea. Sentimentul de siguranță își are originea în relațiile de atașament pe care le-am dezvoltat cu părinții sau îngrijitorii noștri. Aici se pun bazele încrederii noastre în lume și se dezvoltă capacitatea de a evalua dacă suntem într-o situație de pericol sau nu. În prezent se va vedea dacă suntem capabili să vedem pe celalalt ca sursă de confort sau doar ca pe o sursă de stres. În procesul psihoterapeutic, există șansa de a dezvolta această încredere folosind relația terapeutică.

Sentiment al continuității și individualității

A avea un sentiment al continuității înseamnă a avea sentimentul că esti aceeași persoană care trece prin diferite stări sau care trăiește diverse experiențe de-a lungul timpului. Poate părea evident la prima vedere, dar uneori, când emoțiile asociate sunt greu de suportat, reușim să izolăm total diverse perioade din viață, ducându-le în uitare sau minimizându-le importanța.

 A avea un sentiment al continuității și al consistenței personale presupune o integrare a istoriei personale, a acceptării a ceea ce suntem în prezent și a celei ce urmează să fim. Mai mult decât atât, este nevoie și de o capacitate de a fi în contact cu experiențele din trecut. Mai exact, înseamnă să avem capacitatea de a fi empatic cu sine, de a integra ambele părți ale ființei noastre, atât cele plăcute, cât și cele neplăcute. Tendința noastră de a disocia sau reprima experiențele sau părțile neplăcute ale noastre poate crea conflicte interioare generatoare de stres, consumatoare de energie sau care ne pot bloca în decizii sau din a acționa.

Integrarea implică, de asemenea, acceptarea transformărilor fiziologice naturale, cum ar fi îmbătrânirea, respectând corpul în toate etapele prin care trecem natural. Aceasta implică a avea un sentiment de ancorare în corp, sentimentul că acesta face parte din sinele nostru. Altfel, dificultățile pot lua forma disocierilor, obsesiilor în legătură cu anumite părți ale corpului sau neglijării față de corpul propriu, suprasolicitându-l cu prea multă muncă, mâncând prea mult și altele.

Autonomia

Se referă la sentimentul că avem o oarecare capacitate de a ne impacta viața, de a influența cursul ei prin alegeri. Este mai ușor de observat atunci când nu este prezent acest sentiment al autonomiei. De exemplu, un răspuns la întrebarea ”De ce v-ați casătorit cu soțul dvs?” este ”Nu știu..așa a fost să fie, așa erau vremurile” sau ”Ce simți, îți face plăcere când mergi la bunici?”Mulți dintre noi trăiesc sentimentul că lucrurile li se întâmplă. Această idee este strict legată de capacitatea de a sti ce ne dorim, de a ne da permisiunea de a exprima nevoile și de a nu presupune că ceilalți pur si simplu ar trebui să știe ce nevoi avem. Adresarea acestor nevoi, adesea, interferează cu un sentiment de vinovăție sau rușine greu de tolerat.

Stima de sine realistă

Se referă la a avea sentimentul că suntem suficient de buni. Aceasta presupune să avem standarde rezonabile față de noi înșine. Perfecționismul și așteptările nerealiste pot fi indicatori ai unei anxietăți de fond și pot duce la mult stres. 

De asemenea, este important să avem capacitatea de a tolera un anumit grad de critică, fără a ne deprima sau a deveni anxioși. Poate fi surprinzătoar, dar important este și să putem primi aprecieri fără a simți că de acestea depinde starea noastră de bine. Este despre a reuși să ne păstrăm un simț general al propriei valori independent de reacțiile din exterior. Adică sentimentul că suntem suficient de buni poate supraviețui influențelor din exteior, păstrând un anumit grad de continuitate. Descoperirea și integrarea istoriei persoanele, indiferent care a fost aceasta, contribuie la dezvoltarea unui sentiment al continuității și menținerea unei stime de sine realiste.

Reziliență și flexibilitate

Acestea sunt strâns legate de capacitatea noastră de a trăi și a tolera întreaga gamă de emoții, de la bucurie și fericire la tristețe și furie. Modul cum trăim aceste emoții astăzi, vorbește despre modul cum le-am gestionat în prima perioadă a vieții. Dacă provocările au fost peste măsura posibilităților noastre de a le face față, am dezvoltat niște mecanisme de apărare (negare, disociere, refulare, intelectualizare etc). Reziliența are legătură cu unele dintre aceste mecanisme.

 Cu cât acestea sunt mai mult conștientizate și folosite intenționat (nu ca reacție automată) cu atât mai mult putem spune că au o funcție benefică încă. Dacă acestea au mai degraba un caracter autonom (venite din inconștient) și ne limitează în alegeri, destul de probabil vor genera stres și ne vor limita viața.

 Pentru a ne permite flexibilitatea, e necesar sa fim relativ confortabili cu a trăi emoțiile generate de expunerea la anumite experiențe, lucru observat mai ales în relații.

Auto-reflecție și mentalizare

Ne referim aici la capacitatea de a reflecta asupra stărilor interne, asupra motivațiilor acțiunilor noastre, dar si asupra modului cum acționam și a alternativelor existente. Asta presupune să avem capacitatea de a ne uita la o parte a sinelui nostru pe care dorim să o schimbăm. Uneori în psihoterapie observăm prezentă acestă capacitate și procesul tinde să aibă mai mare succes, alte ori este nevoie ca împreună să dezvoltăm această capacitate. Capacitatea de reflectare poate determina schimbarea, însă deseori este un rezultat al schimbării.

Partea cealaltă a refletării este capacitatea de a ne imagina ce se află în mintea celuilalt. Înseamnă să-l putem vedea pe celălalt ca persoană separată, cu propriile nevoi și motivații, nu ca obiect pe care facem propriile noastre proiecții. Într-o anumită situație, putem să ne imaginăm că o persoană poate avea alte intenții decât am crezut noi?

Echilibru între orientarea pe sine și orientarea către comunitate

Aici vedem deseori una din cele doua extreme. Una foarte promovata în cultura vestică, cea în care oamenii sunt centrați pe nevoile proprii, pe dezvoltarea individuală până la nivelul în care cultivă iluzia cum că poți deveni orice îți pui în minte să devi. Cred că este evident că nu putem deveni un unicorn, așa cum ar putea crede un copil. Astfel este încurajată stagnarea în fantasmă și idealizare, cu riscul de a pierde contactul cu realitatea lumii interioare și exterioare. În alte culturi, de regulă cele tribale, se pune accent pe a gasi o modalitate să devii folositor comunității. Aici apar alte complicații la nivel individual. În fapt avem nevoie de amândouă.

Dintr-o altă perspectivă, putem observa orientarea noastră privind acesti poli în momentele de distres. Căutăm să ne retragem, să stâm mai mult în singurătate cu stările noastre sau mai degrabă ne orientăm către ceilalți pentru a ne regla emoțional.

În primă fază suntem tentați să credem că sănătatea mentală presupune să fim undeva la mijloc, însă e demnstrat că util este, de fapt, să jonglam între aceste două versiuni. Să avem capacitatea de a trasa limite și a avea grijă de propriile nevoi, dar în anumite situații, de a putea să ne dedicăm, chiar să sacrificăm unele beneficii personale în folosul celuilalt, așa cum este provocată să facă o mamă, de exemplu.

Acceptare a ceea ce nu poate fi schimbat

De multe ori se fac aprecieri asupra progresului terapeutic în termeni de reducerea sau disparița simptomelor sau diverse targhete mosurabile la un moment dat. Totuși, psihoterapia nu este doar despre a schimba aspecte la noi, este și despre a dezvolta o capacitate de acceptare a ceea ce nu poate fi schimbat.

Mult tin proces este despre a accepta cine suntem și nu despre a schimba cine suntem. Acest lucru implică să admitem că nu putem fi într-o stare continuă de fericire și că e nevoie să putem sta cu o anumită cantitate de durere, de tristețe când situația o cere. Uneori, în proces, întâlnirea cu sinele autentic presupune renunțănțarea la unele apărări și e posibil să ne simțim mai rău, mai simptomatici altfel spus, pentru o perioadă. De exemplu, dacă ai făcut față unei pierderi prin negare, începând să realizezi cât de trist ești de fapt, poți avea simtome mai depresive. Procesul de vindevare continuă însă, urmând să se deschidă o fereastră către recunoștință pentru ceea ce este și acceptare a ceea ce nu poate fi schimbat. Doliul, cu toate fazele lui, este necesar, altfel spus.

Capacitatea de a iubi, a muncii și a ne juca

Toate cele de mai sus se pot observa, sub diverse combinații, în capacitatea noastră de a iubi, de a muncii și a ne juca. Și nu este vorba de iubirea standardizată, de cuplu, monogam, heterosexual, căsătorit cu doi copii. Freud se referea la capacitatea de a iubii ceilalți oameni așa cum sunt și nu de a-i idealiza pentru a putea fi iubiti. Putem să fim devotați, putem face sacrificii pentru binele celuilalt? Celălalt exită pentru mine ca un subiect și nu ca un obiect?

Partea cu munca, se referă la avea sentimentul că ceea ce muncim este semnificativ, că suntem importanți și că aducem o contribuție semnificativă sociatății. Demnitatea este strâns legată de această contribuție. Uneori poate să însemne și doar să punem mâncare pe masă copiilor. Alteori sentimentul e mai puternic și vedem pasiune și satisfacție în însăși activitatea desfășurată. E curios lucru de observat cum în societatea zilelor noastre tot mai mulți tineri trăiesc o insatisfacție a muncii. Sunt multe de discutat aici, poate fi un subiect pentru un alt articol. Cât despre joc, acum știm și din cercetări științifice că la copii jocul liber contribuie la dezvoltarea capacității de autoreglare a stărilor interne dar și la crearea iedei în soluționarea problemelor. De multe ori, ce vedem în zilele noastre este o joacă mult mai structurată, controlată din exterior, supravegheată, atunci când există și nu sunt copiii ațintiți la ecrane.

În ceea ce-i privește pe adulți, dacă de-a lungul istoriei, în diverse culturi, oamnii se adunau să joace diverse jocuri de societate sau să danseze, să cânte, acum tendința este de a deveni spectatori la spectacole de sport, muzică sau dansuri. Adulții care nu se pot juca, în general au o dificultate și în a fi spontani. A fi lipsit de spontaneitate poate să însemne un autocontrol prea mare asupra stărilor interne sau un clivaj față de lumea interioară, generând dificultăți în a ne da seama ce ne dorim, ce ne place, în consecință, dificultăți în a lua decizii satisfăcătoare.

Inspirat de Nancy McWilliams, medic psihiatru, psiholog clinician, psihanalist și autor de cărți.